Aprilie, a patra luna a anului si in acelasi timp poate cea mai speciala luna din viata mea, o luna in care primavara ar trebui sa-si sarbatoreasca victoria asupra iernii mult prea lungi ce m-a secatuit de toate fortele de care dispuneam .. Mai greu insa anul acesta, o iarna mult prea lunga nu a adus nimic bun, poate doar un vid de inspiratie pe care il resimt din plin. Am atatea de facut, ar trebui sa ma axez foarte bine pe ceea ce este acum important pentru mine insa nu gasesc forta necesara sa fac acest lucru; sunt constient de ce am de facut si care-mi sunt prioritatile in acest moment dar ceva ma impiedica sa le dau curs, unde imi este concentrarea de altadata? unde-mi este vointa ce ma caracteriza pana nu demult? au disparut asa in neant fara sa lase urme?
Sunt secatuit de orice sentiment inaltator sau care sa-mi dea forte proaspete, nici soarele ce-l indrageam atat de mult nu mai are puterea sa ma aduca la viata si sa ma puna pe picioare dupa orice boala.
Da, stiu, sunt inca bolnav! Mentalitatea in care ma scald si ma complac in aceste momente este de nedescris. Mihai! Nu asa esti tu de fel! Nu asa stiai sa-ti traiesti viata altadata! Ce-i cu tine?
Insa tind sa-mi raspund singur la aceste intrebari, problema e mult mai simpla pe cat pare. Intotdeauna am avut nevoie de un punct de sprijin sau de competitie extern care sa ma motiveze, acest punct lipseste cu desavarsire , nu reusesc sa raspund la intrebarea care permanent imi vine in minte: De ce sa fac asta? Am nevoie urgenta de raspuns la aceasta intrebare, am nevoie de un punct de siguranta in viata mea care sa-mi dea putere, care sa ma motiveze si care sa ma abitioneze ca altadata. Clar stiut ca las de multe ori lucrurile de rezolvat pe ultimul moment ,insa, de aceasta data nu este momentul oportun sa reactionez asa. Trebuie sa iau masuri urgente, sa uit de iarna asta si de tot ce s-a intamplat pe parcursul ei altfel nu ma voi ridica din mormanul de ,,vechituri,, in care ma scufund din ce in ce mai mult. Traiesc prea mult in trecut si asta incepe sa-mi afecteze perceptia asupra lucrurilor, distorsioneaza imaginile si felul in care ar trebui sa raspund la cerintele noului mediu in care ma aflu si la care ar trebui sa ma adaptez de doua ori mai repede ca pana acum.
Constientizez realitatea cu care ma confrunt, ezit sa spun asta cu voce tare, parca mi-e frica de ceva, de ceva rau ce s-ar intampla daca as accepta pe deplin aceasta realitate, in fond mi-e frica de efortul si munca pe care va trebui sa le depun in momentul in care voi accepta ce se intampla cu mine. Nu este o nevoie de schimbare, este mai mult o nevoie de pastrare a integritatii personale, de consecventa in ceea ce aam facut pana acum si va trebui sa fac in continuare. Nu este alb sau negru, lumea nu se imparte in doua culori... totul este in realitate gri, o ambivalenta mascata a lucrurilor ce ne inconjoara ne face pe noi sa credem asa, insa nu vei putea separa cele doua semnificatii nicodata, prin urmare trebuie sa le accept asa cum sunt si sa-mi croiesc drum prin ele cautand mai mult marginea alba lucrurilor, pe eca mai greu perceptibila dar care este cea mai cautata.
Voi pune intr-un final piciorul in prag si ma voi trezi, sper numai sa fiu destul de puternic si sa fac fata tuturor problemelor ce vor cadea ca din neant pe capul meu.
Desi sunt reticent la a accepta aceasta situatie, stiu prea bine, ca dupa o furtuna ca aceasta ce va veni , va rasari si cel mai frumos soare pe care l-am vazut vreodata. Mereu asa a fost, mereu dupa grele incercari sentimentul de reusita si implinir mi-a umplut viata de frumos si de bucurie, numai asa am evoluat si am reusit ajung unde cred eu ca sunt in acest moment. Nu am o imagine proasta despre mine, a nu se intelege gresit, sunt doar intr-un moment de cotitura in tot ceea ce ma reprezinta si ma face sa fiu asa cum ma stiti voi. Sa nu uitam ca oamenii nu se schimba daca vor ei, insa pot fi schimbati fara sa vrea.. de acest lucru sunt sigur. Si prea multe exemple confirma aceasta regula incat sa nu o iau in serios cand ma gandesc la pasii ce trebue sa-i fac.
Sper doar sa nu ma schimbe mai tare decat trebuie, sper ca zambetul sa ramana pe fata mea si de acum in continuare, sa pot presara rasete si voie buna printre cunoscuti si sa renunt la a fi posac si prost dispus.
In fond, speranta moare ultima! Nu?
EM
