Ne dezbracam de hainele invisibile ale pudorii mereu prezente in viata noastra trecatoare si brusc ne descoperim cele mai ascunse ganduri, cele mai intime simtiri si aparent neverosimile intentii de care parem adesea sa nu fin constienti ca exista. Faceti cunostiinta cu Eros, strans legat de Eul nostru constient dar izvorat din Id, din fiinta noastra reala, e din carne si oase am putea spune, din mici si mici gene transmise inca decand ne-am ridicat in doua picioare daca nu cu mult timp inainte de asta. Lasam deoparte orice vulgaritate ar putea invalui si distruge imaginea Erosului fiecaruia si il privim distant si cat se poate de impartial. Dar cine poate face asta cu el insusi? Prea putin, sunt de parere. ca se pot distanta de acest spirit intr-o asa masura incat sa-l poata analiza. Il Regasim pe EL, Erosul, in fiecare zi, de cele mai multe ori ne indreapta intreaga activitate fara ca noi sa fim constienti, ne indeamna sa facem lucruri aparent nebunesti, sa gandim cu rusine aparenta unele fapte ce altadata ne-ar revolta numai simpla lor amintire,dar da, este prezent si trebuie sa-l acceptam asa cum apare. Orice forma a acestuia este binevenita atat timp cat granita sociala ce ne desparte este pastrata in limitele normalului. Dar ce este normalul cand vorbim de de acest instinct primar? Cum trebuie sa-l privim altfel decat o simpla fateta a naturii omului ca animal? Se pare ca tot ceea ce a facut omul prin glorioasa sa cucerire a tot ce inseamna cunostiinta, stiinte, mediu, relatii sociale, nu a facut decat sa ne distanteze. Am construit permanent bariere in jurul nostru ce ne impiedica sa ne deschidem unul in fata celuilalt decat in conditii extreme, si cand spun conditii extreme ma refer la acea inlantuire de evenimente ce ne place sa credem ca duce la apropierea dintre doi oameni, acea atractie careia ii spunem noi sentiment ce cu timpul il ridicam la grad de emotie generalizata si ajungem sa-i spunem dragoste, pe cand acest cuvand nu face decat sa exprime disperarea instinctului primar ascuns in ceata erosului ce frustrat de intampinarea atator bariere create in jurul nostru, ar face orice ca sa se poata elibera. Mi-a placut mult timp sa cred ca ceea ce iubirea si dragostea exprima in cultura omeneasca este absolutul puterii de creatie a omului, astfel de sentimente dand nastere unora din cele mai mari opere de arta sau creatii de orice tip, insa, ma dezic acum gandind la rece, in acest moment de cumplita luciditate pe care il traiesc, de tot ce credeam pana acum a fi adevarat. Nu reneg puterile pe care astfel de sentimente le pot intrema in orice fiinta, s-au pornit razboaie pentru si din iubire, au murit oameni tot din iubire si multe alte exemple as putea da insa cred ca s-a inteles ideea. Ok! mi se spune. Dar de unde atunci pornesc toate acestea? Iar astfel patrunzand in tainele creierului uman, o greseala poate din partea mea, pot reduce totul la simplele sinapse dintre neuroni, la neurotransmitatorii fara de care nici macar nu ne-am putea trezii dimineata, la hormonul fericirii si la toate conditiile pe care echilibrul neuronal le produce in procesele sale. Dar am intra aici intr-o lectie de biologie mai mult decat plictisitoare. Ceea ce insa ramane este si esenta, genele, simplele gene ce dicteaza ceea ce suntem, acestea sunt legile corpului uman, ce-i dicteaza felul in care se dezvolta, de la culoarea ochilor pana la Eros.. De ce zic asta? Din simplul motiv ca asupra miilor de gene din intreg genotipul uman planeaza domnia uneia singure, aceea care dicteaza scopul celorlalte acesta fiind perpetuarea speciei. Am ajuns astfel la baza ideii de la care am pornit, am dezbracat omul de haine, de carne si oase, de tot ceea ce se poate vedea si am ramas cu o idee. Insa pentru orice om normal o astfel de explicatie nu ar face decat sa-l lase dezamagit, ar disparea toata ratiunea conform caeia actioneaza in fiecare zi, nu ar mai gasi puterile necesare nici sa realizeze cea mai mica fapta, pur si simplu ar disparea rostul oricarui lucru omenesc. Dar cum ,,din nimic, nimic nu se naste,, lat. ex nihilo, nihil est , a trebuit sa ajungem si la baza fundatiei. Cum omul nu a fost niciodata multumit de starea de fapt a orice a reusit sa realizeze in mii si mii de ani a ajuns astfel sa infrumuseteze si sa dea gratie oricarui gest al sau, oricarui lucru creat, de la o simpla haina pana la un tablou sau o statuie, ajungand astfel sa dezvolte unicitatea fiecarui individ pana la micile detalii care ajung acum in societatea contemporana sa faca toata diferenta. Astfel, daca Erosul din noi este cel pe care l-am mostenit, dorinta strabuna de a perpetua specia, ratiunea omului este cea care l-a imbracat in penibilele haine de mire, aranjat, la patru ace, parfumat si ,,taman bun de tras in poza,, cum bine spune o vorba din popor. Vazand prin acesti ochelari de scepticism pe care am ajuns sa-i folosesc problema in acest fel, pot spune fara doar si poate ca desi am vrut de rusine sa dam o noua fata pulsiunilor noastre tot ceea ce am reusit a fost sa le uratim pana a le aduce la limita penibilului si a cretinismului irational. De ce sa nu priveasca omul si sa-si imbratiseze ,,sentimentele,, fara a le mai da cu parfumuri imbatatoare si a le imbraca in matasuri fine? Ma uit acum la propriul Eros si rad de el! Rad cu o pofta de nestavilit, sunt rece si franc spunadu-i: Dragul meu, cu greu abtinandu-ma sa nu chicotesc, cu ce te pot ajuta? Vad ca esti putin pierdut? Daramite rusinat de intrebarile mele! ... dar sa incheiem aici cu ceea ce incepe sa sune a piesa de teatru pentru imbecili..
... va continua ...
