luni, 16 martie 2009
Strans legat...
Ma vad adeseori nevoit sa nu spun ce vreau, sa nu dau glas la ce simt, sa am grija mereu sa nu deranjez, sa nu surmenez pe cineva... frustrare, frustrare e ceea ce simt. Rau am ajuns daca nici ce e bine nu poti spune, daca nu poti sa faci bine in aceasta lume nimanui. Calcam rau si ma vad nevoit din ce in ce mai mult sa ma las prada acestei oranduiri blestemate cu care atat m-am zbatut pana acum.
Ti-a fost vreodata frica sa nu poti spune celor dragi gandurile tale bune? Bineinteles! Si ce te impiedica? Ce te tine sa le spui ca-i iubesti? Ce te face sa te dai doi pasi inapoi de fiecare data cand simti ca ceva bine e pe cale sa se intample? Ei bine! Frica! Frica este de vina, frica de a nu suferi pentru ce ai spus, frica de a-ti rade in fata. Si de unde vine frica asta? Orice sentiment asemenator fricii are un determinant. Care sa fie oare? Sa fie neputinta proprie? Sa fie lipsa de stima de sine? Nu!
Nici una dintre acestea! Nici pe aproape!
Increderea! La asta se rezuma totul! Cat suntem dispusi sa oferim si de cata incredere avem parte? Asta ne defineste in raport cu ceilalti, masura increderii pe care o aratam si cu care suntem investiti.
Insa ce mai inseamna increderea pentru multi dintre noi. Cand rostesc cuvantul ma gandesc la o carte, la un film, la o poveste de-a buncii... in nici un caz la ceea ce suntem acum sau ne prefacem a fi.
Observ adesea doi oameni stand fata in fata, razand, povestind, simtindu-se bine....insa totul foarte iluzoriu.. lipseste ceva parca din privirea lor, lipseste increderea in celalalt. Vulnerabilitatea pe care o simtim fiecare cand ne expunem cele mai launtrice sentimente si ganduri in fata cuiva ne poate duce in pragul nebuniei, nu mai stim sa fim noi si ajungem incet incet sa construim ziduri imprejurul nostru, le inaltam si le intarim de fiecare data cand ne abtinem sa spunem ceva ce trebuia spus.
Daca te-ai abtinut vreodata de la a spune ceva frumos, vei regreta! Daca te-ai abtinut de la a face un bine, vei regreta! Daca te-ai abtinut de la a strange in brate pe cineva, vei regreta! Insa nici un regret nu va fi mai mare decat acela de a spune cuiva ca-l iubesti.
O forma mai pura de incredere si o simtire launtrica, mai intima ca aceasta nu exista, nimic nu va putea trece zidurile ce le avem in jurul nostru daca ne vom abtine de la a fi noi. Ai remuscari? Simti ca ai omis sa spui ceva? Ei bine, momentul a trecut si nu mai poti face nimic in privinta asta. Singurul lucru care iti mai este la indemna este ca data urmatoare sa nu mai faci doi pasi inapoi , spune si fa ce simti ca e bine. Chiar daca vei deranja sau stanjeni pe cineva, ai facut un lucru bun, ai daramat zidurile, ai mutat muntii si marile, ai fost tu..... ai fost tu pentru prima data... si nici un sentiment nu-ti va da atata vigoare si incredere in tine vreodata decat cel al implinirii vointei sufletului tau...
===adendum===
Nu admira un tablou ! Trebuie sa-l simti cu ochii inchisi, sa auzi valtoarea de sunete si agitatia ce artistul a simtit-o cand l-a zamislit, sa indraznesti sa vezi dincolo de o panza pe care s-au amestecat zeci de culori intr-o forma aparent de neinteles... Deschide-ti sufletul si imbratiseaza pe deplin orice este frumos, nu exista arta urata, nu exista un tablou prost realizat, nu exista durere si egoism, nu poti spune asa ceva despre ceea ce stii prea bine ca in sufletul tau te va face sa te regasesti.
Odata deschisa usa vei fi mereu atras de el, te va trage cu lumina si caldura cu care a fost creat, cu sudoarea pe care artistul a depus-o in a lui realizare. Nu vei mai avea scapare si vei fi pe veci blestemat sa-i admiri frumusetile si sa nu-l poti uita... Caci el, tabloul, a ramas in tine, face parte din tine, te identifici cu el si sunteti una... Te mai poti dezice de el cand sunteti una si aceiasi fiinta?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu