Batalia....

 

    Strangeam tare incat simteam cum imi pocnesc toate incheieturile, strangeam pumnii precum Goliat inaintea luptei cu Solomon asteptand cu nerabdare aparitia uriasului a carui respiratie si duhoare o simteam deja de ceva vreme. Stiu ca ma pandeste! Ma pandeste ascuns in umbra gandurilor mele, mi-a fost prieten atatia ani, l-am pregatit, l-am antrenat si fiecare gand al meu l-a modelat mai bine si mai bine incat ma vad acum alaturi de un monstru pe care eu l-am creat.  O oroare a naturii irationale, a subconstientului meu hranit parca din toate himerele ce le-am aruncat in cosul de gunoi al fiintei mele. A stat acolo atatia ani, hranindu-se cu toate laturile ce i le-am aruncat, un strop de fericire si bunatate nu a cazut in marea de ganduri uitate.. Mi-e mila de el! Mi-e mila pentru ca din conceptia unei idei abstracte a frumosului am ajuns sa creez un monstru, un monstru a carei flacara a creatiei inocente a palit cu timpul. O flacara ce a murit in somnul lui prea lung, il vad acum trezindu-se si mi-e frica de ce a ajuns sa fie, e mai mare decat spiritul, mai mare decat constinta, mai mare decat fiinta ratiunii mele.. Tremur la auzul pasilor sai, ma infricosez la cea mai mica miscare, la cel mai mic zgomot.. E EL oare? Oare chiar s-a trezit? Precum un parinte ce-si aude pruncul plangand in somn tresar si eu de fiecare data, e prea mare deja, lanturile cu care l-am legat il strang acum, urla de durere si chin iar eu... eu neputinciosul, precum creatorul unei orori din inconstienta ma dezic de fapta mea, imi argumentez ca a fost o incercare de a face bine, de a-mi face mie bine si prin asta si celor din jurul meu. Dar gata! s-a implinit creatia, mi-a scapat de sub mana si simt cu monstrul este pe cale sa arunce inapoi in mine laturile ce i le-am aruncat ca hrana atatia ani..

  Nu-l mai pot imbuna, nu pot sa retrag tot raul ce i l-am aruncat in fata numai ca eu sa ma simt scapat, orice as fac acum l-ar intarata si mai tare... asa ca astept.

Astept sa rupa lanturile si sa-si faca simtita prezenta, strang din pumni si din dinti, simt cum tot trupul imi tremura de incordare, transpir, palmele mele se incing in stransoarea pumnilor, as vrea sa ma racoresc, sa fug undeva... dar unde? Unde ma pot oare ascunde de el? L-am purtat cu mine atata timp incat imi stie toate miscarile, toate gandurile, toate amintirile..  Deschid ochii pentru prima data, ochii launtrici ce i-am inchis demult, e intuneric, nu vad nimic, e liniste, nicio miscare.. nimic nu mai e la locul lui. Campia intinsa care alta data era cutreierata doar de briza lina a vantului in care zgomote firave de greieri cu greu puteau sa-i distruga linistea, campia in care ma jucam in somn cand eram copil a disparut brusc. Unde am fost atata timp? Ce s-a intamplat cu taramaul meu? l-am dat uitarii si EL l-a transformat acum in campul unei batali, e ceata si intuneric, transee si sarma ghimpata la tot pasul... ti-e frica sa calci in noroiul adanc de teama sa nu te afunzi prea tare... dar simt ceva in ceata deasa, un miros, un miros puternic ce nu l-am simtit niciodata, e mirosul de dinaintea unei mari batali. Un mireasma imbatatoare despre care vorbeau soldatii ce au trecut prin razboaie, despre care unii spun ca este mirosul mortii ce apare inaintea bataliei, ce reuseste sa ameteasca si cei mai puternici soldati incat incep sa planga precum copii nestiutori si inocenti in fata dezastrului ce sta sa vina... insa acelasi miros le da altora putere, le transforma oasele lor copilaresti in otel, pielea in armura si muschii in foc viu ce ard in interiorul lor si ii pregateste de lupta. Asa s-au nascut eroi, din ceata mortii si valtoarea de oase zdrobite, de fete insangerate si de lacrimi muribunde varsate pe meleagurile de mult uitate..  Inspir adanc in piept, sa ma hranesc parca din mireasma mortii ce ne pandeste. HAI  !!!! urlu cat pot de tare. Sunt aici! De ce te mai ascunzi in acest moment al bataliei? Sunt eu creatorul tau! Pe mine ma vrei! Sunt gata sa-i fac fata monstrului, sa desavarsesc ce am inceput pentru ca tot ce e rau are atat un inceput cat si un sfarsit. Sunt sfasiat in interior, dar sunt gata sa fac ce trebuia demult facut. Trebuie ucisa Bestia, EL, care m-a bantuit atata timp asteptand momentul prielnic sa iasa la iveala si sa ma atace prin surpindere. 

  Aud miscare, pasi greori prin mocirla campului, aud copaci franti cu usurinta intr-o liniste de mormant.. e EL. Ii zaresc chipul slutit prin ceata deasa cum se taraste greoi spre mine, m-a vazut, sunt sigur de asta.. nu mai pot da inapoi... strang chingile firavei mele armuri si simt cum sangele vrea sa-mi sara din piept.. nu mai tremur, nu mai aud nimic, nu mai simt nimic, sunt o unealta calita parca cu un singur scop, o sabie ascutita gata sa taie capul unui rege pentru ca apoi sa fie iar topita si aruncata in toate cele patru zari...

 

Liniste....

 

Deschid un ochi si vad o raza de soare cum strabate norii negrii si ceata risipita...  Ce s-a intamplat? Sunt speriat  dar linistit in acelasi timp... arunc patura de pe mine si vad ca sunt tot transpirat.. obosit desi abea trezit.... ma spal pe fata uitandu-ma in oglinda  si vad o campie, o campie iar linistita si calma.. 

A fost un vis... dar oare doar un vis?