Mike's Diner

Planurile restaurantului meu... munca a inceput:)))))

Eros..

    Ne dezbracam de hainele invisibile ale pudorii mereu prezente in viata noastra trecatoare si brusc ne descoperim cele mai ascunse ganduri, cele mai intime simtiri si aparent neverosimile intentii de care parem adesea sa nu fin constienti ca exista. Faceti cunostiinta cu Eros, strans legat de Eul nostru constient dar izvorat din Id, din fiinta noastra reala, e din carne si oase am putea spune, din mici si mici gene transmise inca decand ne-am ridicat in doua picioare daca nu cu mult timp inainte de asta. Lasam deoparte orice vulgaritate ar putea invalui si distruge imaginea Erosului fiecaruia si il privim distant si cat se poate de impartial. Dar cine poate face asta cu el insusi? Prea putin, sunt de parere. ca se pot distanta de acest spirit intr-o asa masura incat sa-l poata analiza. Il Regasim pe EL, Erosul, in fiecare zi, de cele mai multe ori ne indreapta intreaga activitate fara ca noi sa fim constienti, ne indeamna sa facem lucruri aparent nebunesti, sa gandim cu rusine aparenta unele fapte ce altadata ne-ar revolta numai simpla lor amintire,dar da, este prezent si trebuie sa-l acceptam asa cum apare. Orice forma a  acestuia este binevenita atat timp cat granita sociala ce ne desparte este pastrata in limitele normalului. Dar ce este normalul cand vorbim de de acest instinct primar? Cum trebuie sa-l privim altfel decat o simpla fateta a naturii omului ca animal? Se pare ca tot ceea ce a facut omul prin glorioasa sa cucerire a tot ce inseamna cunostiinta, stiinte, mediu, relatii sociale, nu a facut decat sa ne distanteze. Am construit permanent bariere in jurul nostru ce ne impiedica sa ne deschidem unul in fata celuilalt decat in conditii extreme, si cand spun conditii extreme ma refer la acea inlantuire de evenimente ce ne place sa credem ca duce la apropierea dintre doi oameni, acea atractie careia ii spunem noi sentiment ce cu timpul il ridicam la grad de emotie generalizata si ajungem sa-i spunem dragoste, pe cand acest cuvand nu face decat sa exprime disperarea instinctului primar ascuns in ceata erosului ce frustrat de intampinarea atator bariere create in jurul nostru, ar face orice ca sa se poata elibera. Mi-a placut mult timp sa cred ca ceea ce iubirea si dragostea exprima in cultura omeneasca este absolutul puterii de creatie a omului, astfel de sentimente dand nastere unora din cele mai mari opere de arta sau creatii de orice tip, insa, ma dezic acum gandind la rece, in acest moment de cumplita luciditate pe care il traiesc, de tot ce credeam pana acum a fi adevarat. Nu reneg  puterile pe care astfel de sentimente le pot intrema in orice fiinta, s-au pornit razboaie pentru si din iubire, au murit oameni tot din iubire si multe alte exemple as putea da insa cred ca s-a inteles ideea. Ok! mi se spune. Dar de unde atunci pornesc toate acestea? Iar astfel patrunzand in tainele creierului uman, o greseala poate din partea mea, pot reduce totul la simplele sinapse dintre neuroni, la neurotransmitatorii fara de care nici macar nu ne-am putea trezii dimineata, la hormonul fericirii si la toate conditiile pe care echilibrul neuronal le produce in procesele sale. Dar am intra aici intr-o lectie de biologie mai mult decat plictisitoare. Ceea ce insa ramane este si esenta, genele, simplele gene ce dicteaza ceea ce suntem, acestea sunt legile corpului uman, ce-i dicteaza felul in care se dezvolta, de la culoarea ochilor pana la Eros.. De ce zic asta? Din simplul motiv ca asupra miilor de gene din intreg genotipul uman planeaza domnia uneia singure, aceea care dicteaza scopul celorlalte acesta fiind perpetuarea speciei. Am ajuns astfel la baza ideii de la care am pornit, am dezbracat omul de haine, de carne si oase, de tot ceea ce se poate vedea si am ramas cu o idee. Insa pentru orice om normal o astfel de explicatie nu ar face decat sa-l lase dezamagit, ar disparea toata ratiunea conform caeia actioneaza in fiecare zi, nu ar mai gasi puterile necesare nici sa realizeze cea mai mica fapta, pur si simplu ar disparea rostul oricarui lucru omenesc. Dar cum ,,din nimic, nimic nu se naste,, lat. ex nihilo, nihil est , a trebuit sa ajungem si la baza fundatiei. Cum omul nu a fost niciodata multumit de starea de fapt a orice a reusit sa realizeze in mii si mii de ani a ajuns astfel sa infrumuseteze si sa dea gratie oricarui gest al sau, oricarui lucru creat, de la o simpla haina pana la un tablou sau o statuie, ajungand astfel sa dezvolte unicitatea fiecarui individ pana la micile detalii care ajung acum in societatea contemporana sa faca toata diferenta. Astfel, daca Erosul din noi este cel pe care l-am mostenit, dorinta strabuna de a perpetua specia, ratiunea omului este cea care l-a imbracat in penibilele haine de mire, aranjat, la patru ace, parfumat si ,,taman bun de tras in poza,, cum bine spune o vorba din popor. Vazand prin acesti ochelari de scepticism pe care am ajuns sa-i folosesc problema in acest fel, pot spune fara doar si poate ca desi am vrut de rusine sa dam o noua fata pulsiunilor noastre tot ceea ce am reusit a fost sa le uratim pana a le aduce la limita penibilului si a cretinismului irational. De ce sa nu priveasca omul si sa-si imbratiseze ,,sentimentele,, fara a le mai da cu parfumuri imbatatoare si a le imbraca in matasuri fine? Ma uit acum la propriul Eros si rad de el! Rad cu o pofta de nestavilit, sunt rece si franc spunadu-i: Dragul meu, cu greu abtinandu-ma sa nu chicotesc, cu ce te pot ajuta? Vad ca esti putin pierdut? Daramite rusinat de intrebarile mele! ... dar sa incheiem aici cu ceea ce incepe sa sune a piesa de teatru pentru imbecili..

 

... va continua ...

Citatele zilei...

" Ma indoiesc, de adevarul tuturor credintelor mele. De indoiala mea insa nu m-as putea indoi. Iar intrucat ma indoiesc, cuget, nici aceasta n-as puteao nega. Si de vreme ce cuget sau gandesc insemneaza ca exist ca fiinta cugetatoare sau ganditoare. Pot sa ma indoiesc de existenta tuturor lucrurilor din natura. Pot sa ma indoiesc existenta propriului meu corp: de unde stiu ca nu este o simpla inchipuire ? Cat timp insa am aceasta neincredere, gandesc si ca atare exist ca o fiinta ganditoare , independenta de corpul material."

 

"Lasa gratia si bunatatea sa fie principala piatra de temelie a afectiunii. Pentru ca dragostea ce uraste sfarsitul, va avea un sfarsit; pe cand ceea ce e bazat pe virtute adevarata, intotdeauna va continua."

 

"Cel mai trist moment e cand te aflii singur in propriul tau interior"

 

"Toti oamenii treji nu au decat un singur univers, pe cand cei ce dorm au, fiecare, universul lor"

 

 "Nasterea si moartea nu pot fi remediate dar ne putem bucura de ceea ce le desparte"

Hrana pentru suflet...

Hrana pentru suflet
Asculta mai multe audio Blog

citatul zilei

Oamenilor nu le este ruşine să se gândească la lucruri murdare; dar le este ruşine la gândul că alţii le pot atribui astfel de gânduri murdare.

 

citat din Friedrich Nietzsche

Mancare cu Dragoste

 

 

.....

    Presupuneţi că atitudinile dumneavoastră sînt universale şi apoi încercaţi să înţelegeţi pentru întreaga omenire ceea ce nu puteţi înţelege despre dumneavoastră înşivă.

Batalia....

 

    Strangeam tare incat simteam cum imi pocnesc toate incheieturile, strangeam pumnii precum Goliat inaintea luptei cu Solomon asteptand cu nerabdare aparitia uriasului a carui respiratie si duhoare o simteam deja de ceva vreme. Stiu ca ma pandeste! Ma pandeste ascuns in umbra gandurilor mele, mi-a fost prieten atatia ani, l-am pregatit, l-am antrenat si fiecare gand al meu l-a modelat mai bine si mai bine incat ma vad acum alaturi de un monstru pe care eu l-am creat.  O oroare a naturii irationale, a subconstientului meu hranit parca din toate himerele ce le-am aruncat in cosul de gunoi al fiintei mele. A stat acolo atatia ani, hranindu-se cu toate laturile ce i le-am aruncat, un strop de fericire si bunatate nu a cazut in marea de ganduri uitate.. Mi-e mila de el! Mi-e mila pentru ca din conceptia unei idei abstracte a frumosului am ajuns sa creez un monstru, un monstru a carei flacara a creatiei inocente a palit cu timpul. O flacara ce a murit in somnul lui prea lung, il vad acum trezindu-se si mi-e frica de ce a ajuns sa fie, e mai mare decat spiritul, mai mare decat constinta, mai mare decat fiinta ratiunii mele.. Tremur la auzul pasilor sai, ma infricosez la cea mai mica miscare, la cel mai mic zgomot.. E EL oare? Oare chiar s-a trezit? Precum un parinte ce-si aude pruncul plangand in somn tresar si eu de fiecare data, e prea mare deja, lanturile cu care l-am legat il strang acum, urla de durere si chin iar eu... eu neputinciosul, precum creatorul unei orori din inconstienta ma dezic de fapta mea, imi argumentez ca a fost o incercare de a face bine, de a-mi face mie bine si prin asta si celor din jurul meu. Dar gata! s-a implinit creatia, mi-a scapat de sub mana si simt cu monstrul este pe cale sa arunce inapoi in mine laturile ce i le-am aruncat ca hrana atatia ani..

  Nu-l mai pot imbuna, nu pot sa retrag tot raul ce i l-am aruncat in fata numai ca eu sa ma simt scapat, orice as fac acum l-ar intarata si mai tare... asa ca astept.

Astept sa rupa lanturile si sa-si faca simtita prezenta, strang din pumni si din dinti, simt cum tot trupul imi tremura de incordare, transpir, palmele mele se incing in stransoarea pumnilor, as vrea sa ma racoresc, sa fug undeva... dar unde? Unde ma pot oare ascunde de el? L-am purtat cu mine atata timp incat imi stie toate miscarile, toate gandurile, toate amintirile..  Deschid ochii pentru prima data, ochii launtrici ce i-am inchis demult, e intuneric, nu vad nimic, e liniste, nicio miscare.. nimic nu mai e la locul lui. Campia intinsa care alta data era cutreierata doar de briza lina a vantului in care zgomote firave de greieri cu greu puteau sa-i distruga linistea, campia in care ma jucam in somn cand eram copil a disparut brusc. Unde am fost atata timp? Ce s-a intamplat cu taramaul meu? l-am dat uitarii si EL l-a transformat acum in campul unei batali, e ceata si intuneric, transee si sarma ghimpata la tot pasul... ti-e frica sa calci in noroiul adanc de teama sa nu te afunzi prea tare... dar simt ceva in ceata deasa, un miros, un miros puternic ce nu l-am simtit niciodata, e mirosul de dinaintea unei mari batali. Un mireasma imbatatoare despre care vorbeau soldatii ce au trecut prin razboaie, despre care unii spun ca este mirosul mortii ce apare inaintea bataliei, ce reuseste sa ameteasca si cei mai puternici soldati incat incep sa planga precum copii nestiutori si inocenti in fata dezastrului ce sta sa vina... insa acelasi miros le da altora putere, le transforma oasele lor copilaresti in otel, pielea in armura si muschii in foc viu ce ard in interiorul lor si ii pregateste de lupta. Asa s-au nascut eroi, din ceata mortii si valtoarea de oase zdrobite, de fete insangerate si de lacrimi muribunde varsate pe meleagurile de mult uitate..  Inspir adanc in piept, sa ma hranesc parca din mireasma mortii ce ne pandeste. HAI  !!!! urlu cat pot de tare. Sunt aici! De ce te mai ascunzi in acest moment al bataliei? Sunt eu creatorul tau! Pe mine ma vrei! Sunt gata sa-i fac fata monstrului, sa desavarsesc ce am inceput pentru ca tot ce e rau are atat un inceput cat si un sfarsit. Sunt sfasiat in interior, dar sunt gata sa fac ce trebuia demult facut. Trebuie ucisa Bestia, EL, care m-a bantuit atata timp asteptand momentul prielnic sa iasa la iveala si sa ma atace prin surpindere. 

  Aud miscare, pasi greori prin mocirla campului, aud copaci franti cu usurinta intr-o liniste de mormant.. e EL. Ii zaresc chipul slutit prin ceata deasa cum se taraste greoi spre mine, m-a vazut, sunt sigur de asta.. nu mai pot da inapoi... strang chingile firavei mele armuri si simt cum sangele vrea sa-mi sara din piept.. nu mai tremur, nu mai aud nimic, nu mai simt nimic, sunt o unealta calita parca cu un singur scop, o sabie ascutita gata sa taie capul unui rege pentru ca apoi sa fie iar topita si aruncata in toate cele patru zari...

 

Liniste....

 

Deschid un ochi si vad o raza de soare cum strabate norii negrii si ceata risipita...  Ce s-a intamplat? Sunt speriat  dar linistit in acelasi timp... arunc patura de pe mine si vad ca sunt tot transpirat.. obosit desi abea trezit.... ma spal pe fata uitandu-ma in oglinda  si vad o campie, o campie iar linistita si calma.. 

A fost un vis... dar oare doar un vis?

 

   

O ora, un minut, o secunda...

Iesim din intuneric si ne indreptam catre o lumina orbitoare, nu mai vedem in jurul nostru nimic, nu mai vedem distrugerea, nu mai vedem oroarea, nu mai auzim plansul copiilor ingroziti de ce ochii lor nevinovati si inlacrimati le este dat sa vada.

Cad.. ma prabusesc usor precum o frunza de stejar toamna, obosita parca de leganatul vantului si de razele soarelui dogoritor de vara. Am vazut prea multe, am auzit prea multe si simt cum lumina ce m-a orbit deja ma cuprinde pana in adancul sufletului. E liniste acolo! E o liniste de mormant ce imi este dat sa aud.. Da! Aud linistea, ma scufund in ea si ma complac gandurilor ce ma cuprind. Sunt undeva afara, sunt departe de corpul acesta blestemat ce ma tine legat pamantului precum radacinile unui copac batran. Oare copacii ce-si doresc ei cel mai mult? S-au gandit ei vreodata in sute de ani sa strabata mari si tari? sa vada si alte meleaguri? Sunt oare un copac ce visez la prea multe? 

  Visez in prabusirea lina de toamna, o frunza uscata ce se zbate sa ajunga la radacinile copacului ce i-a dat viata si pe care acum il paraseste, te-ai nascut, ai trait si acum mori... dar este oare moartea doar un simplu sfarsit? sau un nou inceput? De-am putea numai stii raspunsul la aceasta intrebare. Lumina ce ne cuprinde ne poate da raspunsul cel mai potrivit... nu trebuie decat sa ne lasam cuprinsi de ea si sa-i ascultam indemnul, indemnul de a te elibera, de a te elibera de tot raul ce ti-a intinat sufletul atata vreme... am obosit!

  Sunt atat de obosit si satul sa incerc, sa ma impotrivesc firii, sa vreau altceva pentru mine, sa nu fiu in rand cu toata lumea ce asemeni unei mari involburate ma trage, ma impinge, ma smuceste si ma arunca pe ce tarmuri vrea.. numai ca un flux sa ma aduca inapoi in mare, lesinat inca de atata agitatie si stradanie...

  Sunt o frunza in marea coroana a lumii, o prima frunza ce cade toamna devreme, satula parca de zgomotul ce ramurile l-au transformat in vuiet an si an la rand..

 Am prins o raza de soare si sub blanda ei lumina ma incalzesc s-mi adun ultimele puteri, ultimele puteri sa pot ajunge jos, jos unde pamantul umed imi va fi pat si firele de iarba imi vor murmura cantece de leagan, copilarie regasita in roua diminetii, in stropii de apa limpezi ca lacrima si racorosi ca izvorul muntelui.

Ma voi lasa calcat de ororile lumii si de raul din mine, sa ma apese si sa ma striveasca incat sa uit de ce exist, de ce am fost facut, de ce am trait in van, de ce am fost asa cum mi-a fost dat sa fiu.. 

Am ratacit pribeag prin lume, prin lumea gandurilor mereu indoielnice, am incercat sa iubesc si sa daruiesc zambete, m-am leganat pe ramurile cele mai de sus incat sa ofer umbra si alinare frunzelor de sub mine, sa le apar de ploaia nestatornica de vara si de frigul diminetilor...  Insa am obosit, prea mult si prea repede... va las dragele mele... vlastare inmugurite ale primaverii si neobosite himere varatice.  

Sa nu uitati! Caci raza mea e acum a voastra, bucurati-va de ea in fiecare dimineata si de v-a fi mila, sa intoarceti al vostru ram la apus de soare, ca acolo jos, printre firele de iarba, sa adorm mangaiat de raza mea...

O ora, un minut, o secunda... Somn usor...