O fraza scurta...

Cu o forţă de nestăvilit mă înec în amurgul serii ce mă frământă din ce în ce mai tare, mă copleşeşte cu amintiri parcă infinite venite din cele mai ascunse unghere ale minţii mele obosite, obosită de atâta efort în a face pe plac parcă unei lumi pentru totdeauna nesatisfăcute de mine, îndoielnice şi distante în acelaşi timp, potrivnice oricărei schimbări chiar dacă asta ar însemna bine pentru toţi, oh tu gând sălbatic ce-mi tresari în minte într-un puseu de ură şi dorinţa de răzbunare pe toţi şi toate ce sunt vii şi moarte în acelaşi timp, pe tot ce respiră şi calcă acest pământ, eşti tu, numai tu în faţa mea, mai mulţi dar totuşi numai unul, şi da! da! te privesc cu ură cum mă frămânţi în fiecare zi şi mă dobori încet încet, deja văd zâmbetul acela sadic când voi cădea sleit de orice putere pământească.. dar îţi spun de acum, căci suflet neprihănit am şi foc viu în mine ce nu scade nici în ploaie nici în vânt, ce e în stare să sece fântâni şi oceane de apă neţărmurita numai cât să trăiască şi să vadă cum vei trece prin veacuri şi te vei împrăştia în uitarea secolelor, căci din cenuşa ta va creşte ceva mult mai măreţ, o lume nouă, un gând nou, o singură simţire ce-ţi va fi dat să trăieşti.. în plenitudine şi pace, o lume nouă crescută parcă doar din ecourile celei ce eşti acum, acele ecouri ce un singur val la ţărmul mării va fi în stare să le spulbere încât nici atunci când crezi că te vei renaşte, să suferi în agonie şi dispreţ, încât mila să te cuprindă.. şi nu faţă de ce a renăscut din cenuşa ta ci pentru cea care ai fost odinioară; atunci sufletul meu îşi va găsi pacea eternă, mult după ce trupul îmi va fi ţărână şi ţărână praf ce vântul îl va duce în zece zări, întratât de departe încât să te văd oriunde ai încerca să-ţi ascunzi ceasloavele istoriei tale, să mă aştern că praf pe ele şi să le rod în mii şi mii de bucăţele ca moliile într-o cârpă aruncată la gunoi şi fir de praf de-aş fi nu aş conteni în măreţia sufletului ce odinioară ţi se închină ţie chip de lut, mocirla a lumii trecătoare... dar nu! nici aşa nu mă voi mai închina ţie, ce m-ai trădat cât am crezut în tine, la fiecare pas, la fiecare vorbă şi la fiecare gest... ai fost şi vei rămâne în faţa mea o lume utopica, hărăzite a se destramă încă de la formarea ei, ai fost stearpă de la începuturile tale, lipsită de orice putere de a crea ceva frumos, căci tu în mii şi mii de ani nu ai învăţat ce însemna frumosul, a stârnit războaie şi foamete, ai omorât copii nevinovaţi în avântul tău sălbatic, ai distrus pământul ce te-a hrănit atâta timp şi ţi-a pus pe tavă robiei cele mai dulci fructe ale tale, cu falsa ta înţelepciune ai hărăzit trupurilor noastre căi nebănuite către agonie şi dispreţ, căi de urmat în neştirea sorţii ce ne aştepta pe toţi, dar m-am trezit la timp, la timp să-ţi văd goliciunea prin negura din jurul tău menită parcă să ne ameţească în aburi de neştire şi prostie... şi câtă fericire în sufletul meu, răsfirat în zece zări în mii şi mii de fire de praf cânt te voi vedea prăbuşindu-te la pământ, când te vei întoarce în pântecul celui ce ţi-a suportat domnia de ură şi dispreţ pentru tot ceea ce e frumos... atunci să-mi spui dacă a meritat! dacă a meritat să ne faci viaţa un calvar şi o frenezie, că ne-ai făcut să alergăm în neştire după fructul oprit, o fantasmă venită parcă să ne ademenească cu mireasma ei putredă ... îţi vei merita soarta şi noi cei ce te-am urmat orbeşte la fel, dar cât dezgust mai pot oare simţii acum? de ce să mă mai chinui gândindu-mă la toate nedreptăţile ce mi le-ai hărăzit şi pe care atât de orbeşte le-am înfăptuit? de ce? nu merită... pentru că focul din mine arde, acel foc care mă face să iubesc ce este frumos şi pur, care mă face să văd binele şi acolo unde slugile tale distrug şi fac prăpăd, unde prigonesc şi asupresc popoare întregi de minţi neştiutoare a planurilor tale.. iubesc şi voi iubi mereu ce merită iubit şi nu mă voi da în lături în fata obstacolelor tale chiar dacă în viaţa asta trupul îmi va fi sleit de puteri, căci fericirea e ceva demn de urmat, un lucru nobil, o datorie faţă de şansa care mi-a fost dată şi în ciuda ta mă voi ridica mereu şi voi spune că iubesc, iubesc cu patimă şi aşa voi face mereu, căci eu şi singur de aş fi în faţa ta, nu mă voi preda şi nu-ţi voi mai plecă capul niciodată... îţi spun acum a mia oară : IUBESC! şi asta îmi va dărui sufletului meu nemurire....