Ascultă si citeşte...

Raindrops..

     O ploaie bine meritată, venită parcă să spele tot ceea ce am clădit, am pătimit şi de ce ne-am minunat. Şterge totul, urmele lăsate în iarbă, în praf sau în sufletele noastre.. ne opreşte din orice facem şi ne dă timp să aruncăm afară în vâltoarea ei orice gând şi cugetare necuvenită, menite altădată să ne ocupe zile întregi, ce ne fac să alergăm, să căutăm, să vrem mai mult de la viaţă.

    Totul se opreşte, rămânând un simplu zgomot de fond în surdină, ne face să ne uimim de forţa ei şi ne ajută să ne limpezim minţile îngândurate.

    Uităm de cele mai multe ori că viaţa este precum un curcubeu, care are nevoie atât de soare cât şi de ploaie, aşa că zâmbesc uitându-mă acum pe fereastră, parcă impasiv la zgomotul făcut de picăturile mari de ploaie ce lovesc pervazul necontenit şi fac să curgă şuvoaie de apă ce trage cu ea mizeria şi praful înecăcios adunat de atâtea zile. Ce spectacol am în faţa ochilor! Sunt un privilegiat să am azi un loc în primul rând, în faţa acestor mici actori ce se grăbesc către pământ într-un delir de neoprit. Uite! văd unul care s-a oprit parcă şi a rămas suspendat în timp, oare ce e cu el? de ce nu intra în jocul nebunesc al celorlalţi? de ce nu-şi doreşte să atingă pământul uscat care are atâta nevoie de el? Deschid uşor geamul şi mă întind către el, însă e prea departe, ce pot să fac este să-l privesc şi să încerc să-i caut privirea. Oare la ce se uită? Chiar nu mă vede? pare aşa de distant de tot ce e viu şi trecător. Dar de ce să mă reped la el? să-l chinui cu întrebările mele stupide ce n-ar face decât să se lovească de vuietul vântului şi să se spargă în mişcările lui turbate. Mi-e frică acum să nu-l sperii, poate sărăcuţul s-a pierdut de prietenii lui de joacă? poate şi-a uitat drumul către pământ sau poate caută să se ascundă de cineva?

    Mă resemnez gândului că mă ignoră complet însă imediat văd doi ochi umezi uitându-se la mine! Mă ţintuieşte cu privirea aceea umedă şi-mi caută atenţia. Ce e dragul meu? Te-ai pierdut? îl întreb eu studiindu-l parcă din toate unghiurile. Nu răspunde, însă e parcă din ce în ce mai atent la mine, deja s-a oprit complet iar dacă până acum se ferea de avântul celorlalţi ce gonesc cu viteza asurzitoare către pământ, acum parcă s-a resemnat, privirea i se încruntă puţin lăsând loc numai licăriri din ochii lui să ajungă la mine. Încă mă priveşte atent dar de data asta uimirea din ochişorii lui umezi mă înspăimântă, este acea privire a unui prieten bun când l-ai dezamăgit. Dar de ce? Ce ţi-am făcut eu de te-am oprit din drumul tău scurt, din viaţa ta efemeră a unei picături de ploaie? Cine sunt eu să merit aşa privire?

   Mă mustru gândindu-mă că am greşit ceva, iar gândul acesta pare să mi-l citească pe faţa plină de uimire şi îngândurare a cărei privire ţinteşte acum în jos ceva ce nu există. Evit să-l privesc în ochi, mă ucide cu privirea lui, încep uşor să tremur însă mă consolez ca vântul rece ce intră în camera pe geamul lăsat deschis este de vină, dar vântul nu mai bate, zgomotul lăsat de el e acum în urechile mele, o senzaţie de agitaţie doar, o urmă a nebuniei cu care ploaia a început încă de dimineaţa înainte de crăpatul zorilor...

    E altceva ce vrea el să-mi spună, ascunde în micimea lui esenţă a mii şi mii de molecule de apă, apă ce a trecut de atâtea ori în milioane de ani prin tot ce este viu, prin tot ce a umblat pământul ăsta, prin tot ce a crescut pe el reuşind de fiecare dată să ajungă iar în cea mai pură formă, o perfecţiune geometrică de invidiat. Mă încrunt puţin, invidios şi revoltat în acelaşi timp de către propriul meu Ego care refuză să vadă măreţia unui singure picături de ploaie.

   Câte amintiri poarta în moleculele lui, ce istorie de invidiat parcă şi de cei mai mari filosofi care par a fi descoperit secretele cele mai ascunse ale vieţii. Dar el pare atât de inocent şi impasiv la toate acestea încât furia mă ia stăpânire, de-aş ajunge la el într-o secundă l-aş ţintui la pământ acolo unde îşi au locul cei cu priviri sfidătoare că a lui.

Mă stăpânesc cu greu să nu urlu la el, să nu ţip într-un acces brus de nebunie, Cum îţi permiţi tu, o picătură de ploaie, să mă sfidezi pe mine? Eu Omul! Care pe toate le ştiu şi le pot orândui după bunul meu plac, eu care am mutat munţi şi am secat vai, care am construit nenumărate monumente şi care i-am stăvilit pe fraţii tăi de atâtea ori să-şi facă de cap în jocul lor milenar. Câtă neruşinare! îmi spun eu plin de egoism şi trufie... dar degeaba.

Acum mă priveşte cu milă şi privirea lui mă linişteşte.. văd cum se apropie de mine şi brusc mă prefac într-o stână de piatră, cred că vrea să-mi spună ceva.. dar când să ajungă la geamul meu, într-o fracţiune de secundă un alt strop de ploaie îl loveşte cu aşa putere încât se prăvăleşte către pământ, înapoi pe drumul pe care a pornit şi care dinainte i-a fost scris să-l urmeze.

STAI ! Urlu disperat către el. Vino înapoi! Spune-ţi povestea ce nici nu ai apucat nici măcar să o începi!

Dar degeaba.. îl văd cum se prăbuşeşte către pământ şi apuc să-i mai văd doar odată privirea, ce ciudat! zâmbea.. zâmbea chiar şi în acele ultime momente din viaţa lui, împăcat parcă de dinainte cu soarta lui. M-am tot întrebat, de ce nu face ceva? de ce nu caută puteri nebănuite să îşi revină, să stea din nou la geamul meu şi să privim împreună jocul nebunesc al fraţilor lui?

Câtă forţă lăuntrică ascunde o mică picătură de ploaie, fără resemnare în faţa morţii, fără gânduri sumbre sau frică de sfârşit. Te invidiez prietene! tu care în milioane de ani nu ai învăţat cum să te salvezi, cum să scapi de ciclul acesta infinit, să treci prin toate cele vi şi apoi să ajungi iar în cer numai ca să cazi din nou. Deci, cine sunt eu să mă împotrivesc naturii umane? aceea ce ne face să fim mereu la fel, să învăţăm prea puţin din greşeli şi să le repetăm mereu în acelaşi ciclu frenetic şi ameţitor. Suntem cei mai de jos în scara evoluţiei şi ne minţim că am ajuns în vârful ei, ne minţim că putem face ceva în orice situaţie, că ne putem ridica de fiecare dată când am căzut, dar de ce să te ridici de acolo de unde îţi este locul? de ce să fi mereu nemulţumit de ce ai? de ce să vrei mai mult deşi nu meriţi?

Oh... ce zâmbet calm şi liniştitor în privirea ta! Te invidiez din nou prietene şi voi continua să o fac atât timp cât nu voi vedea ce ai văzut tu, cât timp nu voi trece prin atâtea prin câte ai trecut şi tu şi până când nu voi reuşit să adun esenţa vieţii într-o picătură de ploaie în palma mea.

Zâmbesc şi eu acum căutându-te parcă prin firele de iarba umedă, păşesc atent de frică să nu te calc cumva prin toate frânturile milioanelor de prieteni ai tăi ce zac acum sfârtecaţi pe pământ, împrăştiaţi în mii şi mii de frânturi. Eşti şi tu pe aici pentru că te simt aproape, simt că te cunosc chiar dacă nu am apucat să povestim mai nimic. Am vorbit din priviri însă, mi-am văzut sufletul răvăşit oglindindu-se în luciul, transparentă şi perfecţiunea ta. M-ai oglindit cum nimeni nu ar fi putut vreodată şi mi-ai înlesnit drumul către a mă cunoaşte mai bine, către a mă bucură de cele pe care ochii mei nu le mai puteau vedea demult.

Îţi mulţumesc prietene.. şi voi aştepta de acum cu fiecare ploaie să te revăd, chiar dacă ar dura milioane de ani şi eu însumi voi ajunge o picătură de ploaie, poate atunci vom împărtăşi o istorie comună, plină de zâmbete, de lacrimi, de suspine şi fericire... şi vom râde unul de altul la cât de mult am ajuns să semănăm, cine ştie? poate ne vom şi întrece vreodată către pământ jucându-ne alături de noi şi noi prieteni în acelaşi joc etern....

Cu bine dragul meu...