Iesim din intuneric si ne indreptam catre o lumina orbitoare, nu mai vedem in jurul nostru nimic, nu mai vedem distrugerea, nu mai vedem oroarea, nu mai auzim plansul copiilor ingroziti de ce ochii lor nevinovati si inlacrimati le este dat sa vada.
Cad.. ma prabusesc usor precum o frunza de stejar toamna, obosita parca de leganatul vantului si de razele soarelui dogoritor de vara. Am vazut prea multe, am auzit prea multe si simt cum lumina ce m-a orbit deja ma cuprinde pana in adancul sufletului. E liniste acolo! E o liniste de mormant ce imi este dat sa aud.. Da! Aud linistea, ma scufund in ea si ma complac gandurilor ce ma cuprind. Sunt undeva afara, sunt departe de corpul acesta blestemat ce ma tine legat pamantului precum radacinile unui copac batran. Oare copacii ce-si doresc ei cel mai mult? S-au gandit ei vreodata in sute de ani sa strabata mari si tari? sa vada si alte meleaguri? Sunt oare un copac ce visez la prea multe?
Visez in prabusirea lina de toamna, o frunza uscata ce se zbate sa ajunga la radacinile copacului ce i-a dat viata si pe care acum il paraseste, te-ai nascut, ai trait si acum mori... dar este oare moartea doar un simplu sfarsit? sau un nou inceput? De-am putea numai stii raspunsul la aceasta intrebare. Lumina ce ne cuprinde ne poate da raspunsul cel mai potrivit... nu trebuie decat sa ne lasam cuprinsi de ea si sa-i ascultam indemnul, indemnul de a te elibera, de a te elibera de tot raul ce ti-a intinat sufletul atata vreme... am obosit!
Sunt atat de obosit si satul sa incerc, sa ma impotrivesc firii, sa vreau altceva pentru mine, sa nu fiu in rand cu toata lumea ce asemeni unei mari involburate ma trage, ma impinge, ma smuceste si ma arunca pe ce tarmuri vrea.. numai ca un flux sa ma aduca inapoi in mare, lesinat inca de atata agitatie si stradanie...
Sunt o frunza in marea coroana a lumii, o prima frunza ce cade toamna devreme, satula parca de zgomotul ce ramurile l-au transformat in vuiet an si an la rand..
Am prins o raza de soare si sub blanda ei lumina ma incalzesc s-mi adun ultimele puteri, ultimele puteri sa pot ajunge jos, jos unde pamantul umed imi va fi pat si firele de iarba imi vor murmura cantece de leagan, copilarie regasita in roua diminetii, in stropii de apa limpezi ca lacrima si racorosi ca izvorul muntelui.
Ma voi lasa calcat de ororile lumii si de raul din mine, sa ma apese si sa ma striveasca incat sa uit de ce exist, de ce am fost facut, de ce am trait in van, de ce am fost asa cum mi-a fost dat sa fiu..
Am ratacit pribeag prin lume, prin lumea gandurilor mereu indoielnice, am incercat sa iubesc si sa daruiesc zambete, m-am leganat pe ramurile cele mai de sus incat sa ofer umbra si alinare frunzelor de sub mine, sa le apar de ploaia nestatornica de vara si de frigul diminetilor... Insa am obosit, prea mult si prea repede... va las dragele mele... vlastare inmugurite ale primaverii si neobosite himere varatice.
Sa nu uitati! Caci raza mea e acum a voastra, bucurati-va de ea in fiecare dimineata si de v-a fi mila, sa intoarceti al vostru ram la apus de soare, ca acolo jos, printre firele de iarba, sa adorm mangaiat de raza mea...
O ora, un minut, o secunda... Somn usor...
