Strans legat...

Ma vad adeseori nevoit sa nu spun ce vreau, sa nu dau glas la ce simt, sa am grija mereu sa nu deranjez, sa nu surmenez pe cineva... frustrare, frustrare e ceea ce simt. Rau am ajuns daca nici ce e bine nu poti spune, daca nu poti sa faci bine in aceasta lume nimanui. Calcam rau si ma vad nevoit din ce in ce mai mult sa ma las prada acestei oranduiri blestemate cu care atat m-am zbatut pana acum.
Ti-a fost vreodata frica sa nu poti spune celor dragi gandurile tale bune? Bineinteles! Si ce te impiedica? Ce te tine sa le spui ca-i iubesti? Ce te face sa te dai doi pasi inapoi de fiecare data cand simti ca ceva bine e pe cale sa se intample? Ei bine! Frica! Frica este de vina, frica de a nu suferi pentru ce ai spus, frica de a-ti rade in fata. Si de unde vine frica asta? Orice sentiment asemenator fricii are un determinant. Care sa fie oare? Sa fie neputinta proprie? Sa fie lipsa de stima de sine? Nu!
Nici una dintre acestea! Nici pe aproape!
Increderea! La asta se rezuma totul! Cat suntem dispusi sa oferim si de cata incredere avem parte? Asta ne defineste in raport cu ceilalti, masura increderii pe care o aratam si cu care suntem investiti.
Insa ce mai inseamna increderea pentru multi dintre noi. Cand rostesc cuvantul ma gandesc la o carte, la un film, la o poveste de-a buncii... in nici un caz la ceea ce suntem acum sau ne prefacem a fi.
Observ adesea doi oameni stand fata in fata, razand, povestind, simtindu-se bine....insa totul foarte iluzoriu.. lipseste ceva parca din privirea lor, lipseste increderea in celalalt. Vulnerabilitatea pe care o simtim fiecare cand ne expunem cele mai launtrice sentimente si ganduri in fata cuiva ne poate duce in pragul nebuniei, nu mai stim sa fim noi si ajungem incet incet sa construim ziduri imprejurul nostru, le inaltam si le intarim de fiecare data cand ne abtinem sa spunem ceva ce trebuia spus.
Daca te-ai abtinut vreodata de la a spune ceva frumos, vei regreta! Daca te-ai abtinut de la a face un bine, vei regreta! Daca te-ai abtinut de la a strange in brate pe cineva, vei regreta! Insa nici un regret nu va fi mai mare decat acela de a spune cuiva ca-l iubesti.

O forma mai pura de incredere si o simtire launtrica, mai intima ca aceasta nu exista, nimic nu va putea trece zidurile ce le avem in jurul nostru daca ne vom abtine de la a fi noi. Ai remuscari? Simti ca ai omis sa spui ceva? Ei bine, momentul a trecut si nu mai poti face nimic in privinta asta. Singurul lucru care iti mai este la indemna este ca data urmatoare sa nu mai faci doi pasi inapoi , spune si fa ce simti ca e bine. Chiar daca vei deranja sau stanjeni pe cineva, ai facut un lucru bun, ai daramat zidurile, ai mutat muntii si marile, ai fost tu..... ai fost tu pentru prima data... si nici un sentiment nu-ti va da atata vigoare si incredere in tine vreodata decat cel al implinirii vointei sufletului tau...



===adendum===




Nu admira un tablou ! Trebuie sa-l simti cu ochii inchisi, sa auzi valtoarea de sunete si agitatia ce artistul a simtit-o cand l-a zamislit, sa indraznesti sa vezi dincolo de o panza pe care s-au amestecat zeci de culori intr-o forma aparent de neinteles... Deschide-ti sufletul si imbratiseaza pe deplin orice este frumos, nu exista arta urata, nu exista un tablou prost realizat, nu exista durere si egoism, nu poti spune asa ceva despre ceea ce stii prea bine ca in sufletul tau te va face sa te regasesti.

Odata deschisa usa vei fi mereu atras de el, te va trage cu lumina si caldura cu care a fost creat, cu sudoarea pe care artistul a depus-o in a lui realizare. Nu vei mai avea scapare si vei fi pe veci blestemat sa-i admiri frumusetile si sa nu-l poti uita... Caci el, tabloul, a ramas in tine, face parte din tine, te identifici cu el si sunteti una... Te mai poti dezice de el cand sunteti una si aceiasi fiinta?

World Builder

World Builder from Bruce Branit on Vimeo.

Visez oare? Ma voi trezi singur? Sunt ... altcineva?

    Primul cuvant e cel mai greu! De fiecare data cand trebuie sa astern ceva pe o foaie alba, simt cum toate gandurile imi dispar in neant. Brusc nu mai gandesc, uit ce vroiam sa spun, insa imediat o valtoare de ganduri intortocheate imi tresar parca din nimic, le constientizez pe toate intr-o clipita, sunt atat de vii incat am senzatia ca au fost acolo mereu si raman uimit cum de nu le-am vazut pana acum. Am privit iar acel tablou static, lipsit de miscare, insa ochiul critic m-a impiedicat sa-i vad de data aceasta frumusetea ascunsa. Am fost tulburat de negura ce parea ca-mi ascunde detaliile cele mai de pret, cat doaream sa le vad din nou, cat de mult imi doream sa ma lase sa visez din nou, insa, orice faceam parca ma indeparta de caldura ce mi-a aratat-o de atatea ori.

   Am fost doar un exilat in acea lume? in acel tablou, mi-a fost dat oare doar sa-l privesc dupa o cortina ce ascundea gratiile neputintei? cum de nu le-am vazut pana acum?

  Rareori vointa m-a impiedicat sa obtin ce vreau, sunt insa lucruri nelumesti, venite parca de prin alte colturi ale unei gandiri complet nedumnezeiesti pe care nu le voi putea percepe vreodata si ale caror taine nu le voi deslusi niciodata. Ce avar am fost, egoismul acesta nascut parca din dorinta arzatoare de a avea ceea ce eu insumi credeam a fi prin lege al meu, m-a dus in pragul expulzarii. Am fost tras de langa tablou, indepartat sa-i mai gust imaginile cu ochiul mintii, indepartat sa-i mai aud povestile despre lumea perfecta ce mi-a aratat-o de atatea ori si in care ma regaseam cu atata usurinta, liber sa fac ce vreau si sa ma infrupt din placerile si desfranarile ce mi se puneau pe tava cu o usurinta de invidiat.

  Am visat iar prea mult, m-am scufundat in ape tulbure si m-am lasat dus de acestea si ajung acum sa ma regasesc pe o pluta, insingurat, departe de ceea ce am crezut ca am deja, exilat din propria tara, indreptandu-ma catre nicaieri, prada oricarui tarm strain care nu se stie cat de bland va fi cu un visator ca mine.

  Totusi marea pe care ma aflu acum cu toate furtunile ei si nenumaratele vietuitoare ce-i strabat adancurile in cautarea prazii nevinovate ale carei greseli de moment sunt vanate imi ofera ceva ce nu am mai simtit niciodata, o liniste aparte, o liniste de mormant, fata de al carei sumbra amintire a sufletelor inghitite de valurile involburate ma lasa neputincios si resemnat in fata micimii mele care acum ma cuprinde.

  Sunt vulnerabil la orice adiere de vant, la orice val, ma las purtat de curent in toate directiile insa nutresc speranta ca voi nimeri pe acelasi tarm de pe care am fost alungat, of.. daca ar stii ei! cata dragoste nutresc pentru acea imagine, pentru acel tablou, acea lume de vis... de ce oare ultima imagine a ta a fost oare asa intunecata? de ce inainte sa fiu alungat nu m-ai lasat sa-ti vad macar pentru o clipa nemarginitele frumuseti cu care imi alintam ochii altadata?

    Traiesc inca? de ce oare nu sunt inghitit de nici un val? de ce oare ies la suprafata de fiecare data cand pierd speranta? de ce? .... de ce nu ma lasi sa dispar sub spumele involburate ce ma inconjoara ?

  Daca nu merit sa ma scald in razele tale calduroase si parca atat de familiare, de ce ma mai ti in viata? Doar sa-ti port amintirea vie? Sa-mi mustru constiinta ca am ravnit la toata frumusetea ta numa pentru mine?

  Da! Am fost egoist, nu vreau sa te impart cu nimeni! Nu am vrut decat sa te apar de frivolitatea lumii ce te vrea ca un exponat rarisim intr-o galerie uitata de mintile luminate, nu din mila ci din admiratie, nu din egoism ci din iubire ... o iubire ce crestea pe masura ce descopeream pana si micile defecte ce pictorul ce te-a zamislit le-a lasat parca ascunse ca numai o minte pregatita sa le descopere, sa le adulmece si sa le indrageasca. Pentru toti ceilalti esti fie perfecta fie odioasa, pentru mine ramai cea mai fumoasa imagine vie. Nu perfectiunea este ceea ce ma face sa iubesc ci micile defecte, atat de inobservabile incat ochiul nu le poate percepe singur, e nevoie de mult mai mult pentru a cuprinde imensitatea de detalii....  o mare de semne indescifrabile, de sunete , de miscari involuntare....

     Visez oare? Ma voi trezi singur?

Mi-e frica de asta, mi-e frica sa ma trezesc fara sa-mi aduc aminte ce am visat, sa te uit dintr-o data ... nu mi-as ierta-o  ...    Prostule! Esti un prost si un ignorant sa uiti asa ceva! Ma mustru adesea crezand ca poate durerea pricinuita sa-mi intipareasca in minte imaginea ta si mai tare , in cele mai ascunse colturi ale constiintei mele, astfel incat si lovit si sa nu-mi aduc aminte cum ma cheama , sa ma trezesc si prima imagine care sa-mi vina in minte sa fie a ta... sa nu te uit niciodata, pentru ca o data regasit in tine voi putea sa ma regasesc mereu ori de cate ori ma voi trezi pierdut in marea singuratatii.

 

Sunt oare....  altcineva decat ma trezesc in fiecare dimineata?

 

 

va continua...

 

By Sir_Iahim